Prima lună după separare a fost un amestec de frică, ușurare și vinovăție. Într-o zi eram convinsă că am făcut bine, în alta îmi puneam toate întrebările posibile. Ce m-a ajutat a fost să nu transform fiecare emoție într-o decizie.

Mi-am făcut o regulă: lucrurile urgente se rezolvă azi, lucrurile importante se decid când sunt odihnită. Am pus limite la conversațiile cu fostul partener, am separat discuțiile despre copil de reproșuri și am început să cer ajutor concret, nu doar să spun că mi-e greu.

Nu a fost o linie dreaptă. Dar rutina, limitele și două conversații sincere au schimbat mult. Am înțeles că nu trebuie să îmi refac viața într-o lună. Trebuie doar să trec prin ea fără să mă pierd complet.